Am umblat după câteva acte pentru un dosar și, la un moment dat, am trecut și pe la o policlinică privată să iau o adeverință.
Ora de vârf. Pe holuri tot felul de oameni, fiecare preocupat de problema lui, cu gândurile în toate părțile.
Doamna pe care o văzusem mai devreme la recepție acum spăla podeaua cu un mop. Din respect pentru munca ei, toată lumea, ca la un semn, se dădea la o parte, formând două șiruri pe margini, unul în stânga, altul în dreapta, ca să poată trece fără să lase urme pe porțiunea proaspăt spălată.
Trec și eu, atentă, pe vârfuri… și deodată aud un țipăt:
„Nu mai puteai să stai puțin acolo?! Nu vezi că spăl podeaua? Dar chiar așa...!”
Mă opresc. Mă uit la ea. Nu-mi spusese mie, ci doamnei din spatele meu, o bătrânică micuță, cochetă, cu o rețetă în mână, care mergea lipită de perete, ca mine și ca alte zece persoane, care trecuseră deja. Era singura modalitate de a trece fără să deranjeze.
Femeia vârstnică s-a oprit pe loc, stingherită, fără să știe ce să facă: să înainteze sau să se întoarcă. Doamna cu mopul trântește ustensila în găleată, de sar stropii, și începe din nou, pe același ton ridicat:
„Acum stai acolo, până-ți zic eu!”
Tonul ei tăios m-a revoltat. Nu mai era vorba despre o podea udă, ci despre o evidentă lipsa de respect. Despre modul în care un om, copleșit de frustrări, alege să se descarce pe cea mai slabă ființă care-i iese în cale și care nu i-a făcut nimic.
Am rămas pe loc și am întrebat calm, dar ferm:
„Dar ce se întâmplă? De ce nu o lăsați pe mătușa mea să treacă?”
S-a uitat brusc la mine, derutată, și a răspuns ca și cum scena nu se petrecuse cu trei secunde înainte:
„Dar i-am zis eu să nu treacă? Poftiți, doamnă, treceți!”
I-am întins brațul bătrânei și am ieșit împreună. Încă îi tremura mâna.
I-am spus că îmi pare rău că a fost nevoită să treacă prin așa ceva și că angajata clinicii nu avea dreptul să-i vorbească astfel. I-am sugerat chiar că ar putea face o reclamație, dacă dorește.
Dar bătrânica m-a privit blând și mi-a zis:
„Nu... poate era și ea supărată, săraca. Nu vedeți ce vremuri trăim? Salariile mici, stres, familie de întreținut... Cât am așteptat, a venit șefa și a pus-o să dea cu mopul. Nu era în atribuțiile ei…i-a vorbit și urât...”
M-a pus pe gânduri și atunci am înțeles că asta face diferența între oameni: felul în care aleg să reacționeze la nedreptăți.
Unii aleg să le dea mai departe, să le facă altora rău la rîndul lor. Asta îi face cumva să se simtă mai bine. Alții, dacă nu sunt nedreptăți majore, aleg să le transforme în bunătate, în înțelegere, în omenie.
Este un fel de demnitate foarte elegantă această blândețe cu care unii oameni aleg să răspundă la rău, cu bine.
