Știți cum e, noi, părinții, trebuie să avem răbdare infinită. Să repetăm uneori aceleași lucruri de zeci de ori, cu calm, până când copiii noștri le procesează, își formează deprinderile și învață să țină cont de ele.
Recunosc, l-am bătut la cap pe fi-miu de nu mai știu de câte ori:
„Nu-ți lăsa încălțămintea pe terasă! Te descalți, o iei și o pui în pantofar! Să nu intre praf în ea, să nu o ia cățelul, pisica, să fie ordine!”
Și într-o zi, când plecam împreună în grabă, ce credeți? Deschidem ușa, iar pe pragul de pe terasă dăm de ghetele mele de toamnă, ugg-uri ,,gen" (că tot se poartă expresia), uitate acolo, fix de mine. Le iau repede, le pun în pantofar, ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
În mașină, fiul meu, cu voce calmă, îmi zice:
„De câte ori mi-ai făcut observație mie... și le-ai uitat tocmai tu.”
Mda, zic, ... ia să auzim ce urmează.
Dar el continuă:
„Nu-i nimic, toți greșim. Să nu te simți prost. Eu o să mă străduiesc în continuare să nu le uit.”
Am simțit cum mă topesc. A fost momentul acela când știi că nu ai vorbit degeaba, că ai plantat ceva bun în copilul tău, că ai fost o mamă echilibrată.
În fine, trec vreo două-trei săptămâni. Urmează o ieșire de weekend. Scot ghetele mele din pantofar și mă uit la ele: puful ăla moale parcă cerea să fie un pic șters.
Bag mâna stângă în gheată, o ridic și simt înăuntru ceva moale, ca o șosetă. Dau cu degetul de o ață și, din reflex, o învârt pe arătător bine, de câteva ori, ca să trag de ea.
Trag! Nu se rupe. Trag mai tare. Se desprinde. Scot mâna cu tot cu „ață”.
Oameni buni, în secunda următoare am realizat că „ața” era, de fapt... coada unui șoricel de câmp mort!
Victima atârna de mâna mea și se bălăngănea ca un pendul în aer, la 25 de centimetri de mine! În acel moment, cred că am experimentat simultan toate fazele unei revelații spirituale și ale unui atac de panică. Așa mi-am imaginat efectul celui mai strong cocktail de energizante combinate cu sedative, când e luat de un trib sălbatic, de pe altă planetă, executând dansul care-aduce ploaia, în timpul unui atac al viespilor extraterestre... eventual.
Ploaia a fost de lacrimi, țipete, sărituri de pe un picior pe altul, sub privirile bulversate ale fiului meu, care încerca să-și dea seama ce am pățit. A înțeles când, în sfârșit, șoarecele s-a desprins de degetul meu și a zburat pe gresie.
Vreo 10 minute, copilul meu m-a ținut de mâna cealaltă și mi-a spus să respir, a respirat cu mine. Cu voce calmă, blândă, m-a ajutat să procesez informația dincolo de sperietură și scârbă:
„E doar un șoricel de câmp, atâta tot, poate pui. Săracul s-o fi rătăcit în ghete și n-a mai putut ieși. Nu-ți poate face niciun rău, e mort. Hai, mergem să ne spălăm pe mâini și totul va fi bine.”
A trecut cam un an de la această întâmplare. S-a transformat într-una dintre cele mai frumoase amintiri. Atunci a fost prima dată când am văzut ce înseamnă cu adevărat să se inverseze rolurile.
Am înțeles foarte clar cum într-o zi, toată răbdarea, empatia și felul în care reacționăm la greșelile copiilor noștri se întorc spre noi, ca un bumerang, oglindite în felul în care ei ne privesc și ne sprijină când greșim sau când ne e greu și ajungem într-o situație de vulnerabilitate.
Când copilul tău ajunge să-ți vorbească așa cum te-ai străduit tu mereu să-i vorbești, ăla e momentul în care știi că, dincolo de toate micile nebunii și greșeli, că ai reușit!
