Așteptăm în sala medicului de familie... Lângă mine, puțin mai încolo, un copil de 7–8 ani, venit cu bunica lui. Stau pe scaune, în fața mea.
Copilul are privirea în telefon, butonează; așa a intrat și așa a rămas.
Bunica mă privește zâmbind și, la un moment dat, mă întreabă dacă îi pot spune cât e ceasul. Scot telefonul, îi spun. Îmi mulțumește. Fac o glumă și spun: „Cu plăcere! Telefonul dumneavoastră e pe mâini bune azi.”
Zice:
— Aaa, nu! E telefonul lui.
Pentru o clipă, băiatul ridică privirea din ecran. Întreb:
— Ce clasă ești?
Nu-mi răspunde. Bunica, în schimb, continuă cu mândrie:
— E a doua! Un copil minunat, e atât de cuminte. Oriunde am treabă, îl iau cu mine și rezolv, iar el stă liniștit. Și în parc, când mergem, stă lângă mine pe bancă. Nu aleargă pe maidan de colo-colo ca alții. Și acasă e la fel, să știți. Tare cuminte! Se trezește, își ia telefonul și stă liniștit pe fotoliu. Pot să-l las și singur, dacă plec până la magazin; când mă întorc, nu găsesc mizerie, dezordine... el își vede liniștit de treabă pe telefon. Și mulțumim lui Dumnezeu, deștept și sănătos tun! Am venit să luăm un aviz...
Iese o doamnă și îi întinde niște foi pe care le aștepta.
Bunica își ia geanta, mulțumită că a rezolvat:
— Gata, mamaie, hai să mergem! Mi-a părut bine!, zice spre mine, zâmbind. Și se îndreaptă spre ieșire.
Copilul, tăcut, cu privirea în telefon, o urmează. Iese fără să scoată o vorbă. Foarte cuminte...
E liniște, da. Dar e genul de liniște care costă mai mult decât pare.
