În ultimii ani în care am predat la școli de stat, m-a surprins adesea numărul mare de familii care trec prin experiența destrămării sau a separării.
Aproape în fiecare clasă se afla cel puțin un copil cu părinții divorțați sau unul cu părinții plecați la muncă în străinătate.
Dintre toate cazurile întâlnite, cel al unui băiețel de clasa a VII-a m-a impresionat cel mai mult. Până în clasa a V-a, el avea o situație familială obișnuită. Totul a început să se schimbe odată cu divorțul părinților: custodia era comună, nu au existat conflicte majore, iar copilul părea să facă față bine.
La scurt timp, tatăl și-a refăcut viața și s-a căsătorit, iar în noua familie a apărut o fetiță. Mama a intrat, la rândul ei, într-o relație serioasă cu un bărbat care avea deja doi copii adolescenți.
În clasa a VII-a, elevul de care vă povestesc ajunsese să petreacă majoritatea timpului la bunicii materni, care au preluat practic rolul părinților în relația cu școala. Copilul nu-și mai găsea locul alături de părinți, iar aceștia erau preocupați de noile lor familii, care nu-l includeau așa cum ar fi trebuit.
Trecea prin toate acestea fără nicio vină.
Toate aceste frământări s-au reflectat treptat și în viața lui de elev. A devenit mai retras, mai puțin implicat, iar rezultatele au început să sufere. În spatele acestor schimbări se afla, de fapt, o lipsă profundă de echilibru și siguranță.
Din perspectivă școlară, dezechilibrul emoțional a devenit foarte vizibil. Randamentul lui a scăzut, concentrarea era fluctuantă, iar motivația pentru învățare s-a diminuat semnificativ. Comportamentul reflecta o nevoie neacoperită de stabilitate și susținere.
Nu-i poți schimba realitatea acestui copil, ca profesor. Cum să-l ajuți simțitor să învețe mai bine, când viața lui personală este un uragan devastator de întâmplări și trăiri? De aceea, în astfel de situații, soluția nu este simplă: poți oferi sprijin emoțional copilului, poți pansa rănile invizibile. Dar toate acestea și dragostea imensă a bunicilor nu pot înlocui prezența și atenția părinților.
Tocmai pentru că aceste situații sunt din ce în ce mai frecvente, mi-aș dori ca toți părinții care aleg, sau sunt forțați de împrejurări, să treacă prin astfel de schimbări, să nu uite de copiii lor.
Să-i pună pe primul loc, să-i transforme în prioritatea numărul unu, indiferent de etapele care urmează. Copiii care se simt iubiți, ascultați și susținuți în mod constant vor ști să facă față schimbărilor majore din viețile lor și vor crește cu încredere și echilibru.
Psihopedagogic vorbind, copilul nu are nevoie de circumstanțe perfecte, ci de părinți prezenți emoțional și disponibili. Dragostea, atenția și comunicarea autentică nu doar că pansază rănile, ci construiesc fundația unei vieți emoționale sănătoase și rezistente.
