Cea mai interesantă discuție despre iubirea părintească am auzit-o între doi copii de 6 ani.
– Pe tine cine te iubește cel mai mult?
– Taaatii! Îmi ia în fiecare zi dulciuri, și când se întoarce de undeva îmi aduce jucăăării… Dacă sunt cuminte, a zis că-mi ia jocul video (modelul X), răspunde unul dintre copii cu mult entuziasm.
Liniște…
– Dar pe tine?, întreabă copilul care tocmai răspunsese, după ce euforia i s-a mai domolit.
Celălalt copil, după câteva clipe de gândire, zice:
– Cred că bunica mă iubește pe mine cel mai mult.
– De ce?
– Nu țipă niciodată la mine și nu-mi stinge lumina când mă duc să iau ceva din camera mea. Mă duce mereu în locuri distractive, îmi citește, mă face să râd, îmi face gogoși… Așa e ea mereu, chiar și când nu sunt cuminte.
Mi-am reamintit această discuție pentru că, deseori, noi, adulții, ne lăsăm purtați de goana după lucruri materiale, din dorința de a ne exprima iubirea față de copii.
Dar, să nu pierdem din vedere că peste ani, cei mici își vor aminti mai ales de felul în care îi facem să se simtă, de atmosfera din casă, de vocea noastră, de mirosul mâncării preferate gătite acasă, de liniștea, siguranța, și timpul petrecut împreună, decât de lucrurile materiale.
Ca să ne convingem, este suficient să privim spre propria copilărie.
Ce vă amintiți, mai ales?
Este firesc să le dăruim cadouri, dulciuri, haine, jucării, dar să nu încercăm niciodată să compensăm cu elel timpul, atenția, comunicarea și afecțiunea reală de care au nevoie.
