Eram cu toată familia la coadă, la casa de marcat, micile cumpărături în drum spre casă.
Soțul meu uită să ia ceva și se întoarce la raftul cu pricina. Ne vine rândul și fiul meu îmi face semn că în spatele nostru e un domn care are doar două pungi cu bomboane.
Mă uit, soțul meu nu se vedea venind, așa că îl rog pe domnul respectiv să treacă înaintea noastră. Nu avea rost să-l facem să aștepte, mai ales că avea doar două produse.
Domnul nu zice nimic. Absolut nimic. Se uită încruntat la mine de parcă îmi face o favoare, trece înainte, achită și pleacă.
Vânzătoarea îmi spune ironic: „Doamnă, dar ce frumos v-a mulțumit că l-ați lăsat înaintea dumneavoastră… Așa e lumea în ziua de azi. Altă dată să mai lăsați pe cineva!…”
Pe moment, aproape că i-am dat dreptate, pentru că omul se uitase urât, fără un cuvânt. Apoi am avut câteva flash-uri.
Mi-am amintit cum eram eu, într-o perioadă anume, când cineva drag era în spital. Mergeam pierdută în gândurile mele, și uneori trebuia să mă trezească cineva la realitate. Știu sigur că am avut un comportament cel puțin ciudat din perspectiva celor din jur; oricum, abia îmi țineam emoțiile în frâu.
Mi-am amintit și cum am trecut într-o zi pe lângă doi vecini, soț și soție, ignorându-i complet, doar pentru că aveam a doua zi o inspecție și nu reușeam să mă desprind de stres. I-am observat abia după ce am trecut de ei. Clar au crezut că nu i-am salutat.
M-am gândit că poate și domnul respectiv… cine știe unde se grăbea cu cele două pungi de bomboane. Poate își făcea griji pentru copil, poate avea alte probleme, poate tocmai se certase cu soția.
Cred că limita dintre înțelegere și încrâncenare e foarte fină.
Iar lumea nu e împărțită mereu între oameni buni și oameni răi, ci între oameni care trec prin momente bune și oameni care trec prin momente grele. Cei din jur au de ales între reacție negativă și compasiune.
Mi-am reamintit ceva esențial: că nu știm niciodată povara pe care o duce celălalt. De multe ori, un gest mic, o secundă de răbdare, un loc cedat, un zâmbet, poate fi singura fărâmă de bunătate pe care omul acela necunoscut o primește în ziua respectivă.
Așa că, m-am gândit mai bine, la ce sfat mi-a dat doamna de la casa de marcat. Și am ajuns la concluzia că data viitoare am să procedez exact la fel!
