Paul mi-a fost la un moment dat elev. Înalt și slăbuț, cu privirea ageră și părul șaten, tuns de mama acasă, cu vârtej în frunte, purta în ghiozdan câte un singur caiet pentru două-trei materii, lucru supărător pentru majoritatea profesorilor.
La un moment dat și-a pătat toate cărțile și caietele din ghiozdan cu gem de afine. Încercase să le usuce pe banca din spate, dar au rămas lipicioase. În schimb, povestea s-a discutat intens prin cancelarie.
O colegă mai nouă a spus, vizibil dezgustată, că nu-l poate scoate uneori la tablă pentru că „miroase groaznic”. Și era adevărat, în unele zile.
Directoarea i-a spus colegei, cu voce joasă:
„Sunt mai nevoiași ei… o cunosc pe mama lui de mult. Sunt oameni buni, doar că le e greu.”
Dar colega a răspuns scurt, tăios:
„Nu vreau să știu. Eu îi tratez pe toți la fel. Așa e corect.”
Și știu că mai sunt profesori care gândesc așa.
Pentru cei care simt că nu e chiar așa, vreau să spun ceva esențial: eu nu l-am tratat niciodată pe Paul „la fel”. Pentru că, dacă privim cu atenție, copiii nu sunt toți „la fel”. Și nici viețile lor.
Paul își pătase cărțile cu gem pentru că într-o zi primise un sandviș de la un coleg. Nu se știe dacă mai gustase vreodată gem de afine... Mâncase jumătate, iar restul a încercat să-l pună în ghiozdanul lui subțire, fără întărituri, fără buzunare, cel mai ieftin model. Toate lucrurile îi stăteau amestecate la grămadă. Cum rar se întâmpla să țină mâncare acolo, n-a știut să-l așeze și s-au pătat toate.
Avea un singur caiet pentru mai multe materii, pentru că atât își permitea familia.
Iarna mirosea în unele zile, dar îmi imaginam în ce condiții își încălzeau casa cu multe lipsuri sau apa. Mama lui muncea cu ziua.
Dar cel mai greu moment era când uneori îl întrebam, intuitiv, dacă mâncase ceva dimineață. Își lăsa privirea în pământ, iar tăcerea lui era cel mai trist răspuns.
Nu intru în detalii despre cum a fost ajutat Paul, atât cât s-a putut, că nu e despre asta.
Ce vreau să subliniez este că povestea lui nu e o excepție. Sunt mulți copii ca el, cu tot felul de situații mai ieșite din comun.
Unii trăiesc în lipsuri mari. Alții au totul, dar cresc în familii cu scandaluri zilnice.
Alții duc în spate drame despre care nu vorbesc niciodată, au pierdut un frate/o soră, sau au trecut prin evenimente teribile.
Rar există o clasă plină doar de probleme, dar aproape în fiecare există sunt câteva povești nevăzute, sunt câteva lupte.
Cum aș fi putut eu să-l scot pe Paul la tablă și să-l pun în dificultate, în zilele în care avea stomacul gol sau a dormit în frig?
Când Paul și copiii ca el reprezintă unul dintre motivele pentru care mă făsusem profesoară, simțeam că ei au mai degrabă nevoie să le acorzi atenție suplimentară, să le întinzi o mână, nu să încerci să-i ignori de parcă nu există, sau să-i consideri ,,problema clasei".
Așadar, să fii corect cu toți copiii nu înseamnă să te porți cu toți identic. În educație, nu uniformitatea aduce echitatea, ci capacitatea profesorului de a vedea dincolo de aparențe, de caiete, de note și uneori de mirosul hainelor.
A-i da cu adevărat o șansă unui copil înseamnă să înțelegi contextul din care vine, să-i respecți ritmul, să-l protejezi de umilințe și să-i oferi sprijinul unui adult care nu îl judecă, ci îl însoțește. Să îl ajuți să facă un pas mic. Să adaptezi cerințele, nu din milă, ci din dorința de a-l motiva să progreseze cu adevărat. Să vezi dincolo de comportament, dacă se poate, până la cauza lui.
Ce-aș putea spune că este valabil în egală măsură pentru toți copiii, e că fiecare elev care trece prin mâinile noastre este important, contează și trebuie să fie ajutat să meargă mai departe!
