Am avut un elev de clasa a VII-a care era atât de afectat de orele petrecute în fața ecranelor, încât uneori se ținea de pereți când mergea pe holul școlii.
Deși nu avea probleme de sănătate și nu fusese diagnosticat cu nicio tulburare, abia reușea să mențină contactul cu realitatea. Vorbeam cu el și trebuia să repet propoziția ca să mă asigur că a înțeles. Mă privea în ochi și zâmbea, dar nu mă auzea, sau gândurile sale erau atât de puternice încât îl acaparau. Orice îl întrebau colegii despre diverse jocuri, știa să le răspundă, să le dea sfaturi, iar în recreații se juca deseori, rupt de ceilalți copii.
Era un băiat pașnic, prietenos în interacțiunile rare cu ceilalți, ba chiar era luat peste picior de multe ori de colegi, care îl mai tachinau. Nu-i lipsea nimic, dar era vizibil din ce în ce mai afectat comportamental. Ajunsese la limită cu notele, pe linia 4–5, iar profesorii nu-și mai băteau capul cu el, pentru mulți devenise deja o cauză pierdută.
Un copil pierdut în altă lume.
Deși era mereu curat, avea un aspect ușor neîngrijit, cu părul veșnic în ochi, detalii care completau imaginea elevului cu care nimeni nu vrea să aibă prea mult de-a face.
Am vrut să înțeleg situația, pentru că totuși vedeam în el un copil prietenos, pozitiv, inteligent în felul său. Voiam să aflu dacă îl pot ajuta cumva. Așa că am invitat-o pe mama lui la școală, pentru o discuție.
În ziua și la ora stabilite, pe holul școlii mă aștepta o femeie care semăna cu mine și cu multe alte mame preocupate de copiii lor din toate punctele de vedere.
Vârstă apropiată, stil asemănător, deschidere evidentă pentru a-și sprijini copilul. Am simțit încă de la început că nu este un caz „special”, ci o mamă ca multe altele, angajată într-o corporație, cu studii superioare, educată, familistă, din clasa de mijloc.
Am găsit împreună o sală liberă și am invitat-o să ia loc. După ce ne-am așezat, doamna, foarte politicoasă, mi-a spus că îmi mulțumește pentru invitație și își cere scuze în avans pentru fiul ei, ca și cum trebuia să se justifice înainte să știe ce urma să spun.
I-am răspuns că nu este cazul să-și ceară scuze și că am invitat-o pentru că mi-ar plăcea să-mi vorbească ea despre el, că vreau să o ascult pentru a înțelege cum îl pot ajuta eu mai bine.
Aceste cuvinte simple au avut un efect total neașteptat!
Femeia s-a blocat puțin, apoi a început să plângă. Și-a cerut din nou scuze, de data aceasta pentru lacrimi.
I-am spus că este în regulă, că poate să se descarce, că sunt acolo să o ascult, că avem un scop comun și că nu am de gând să o judec.
Mi-a spus, încă tensionată, că este prima dată când simte că nu intră în pământ de rușine la școală, pentru că de fiecare dată era chemată doar pentru a i se reproșa comportamentul atipic al copilului. Că s-a simțit de atâtea ori arătată cu degetul.
După ce s-a liniștit, mi-a povestit tot.
Când băiatul era mic, au decis să se mute la casă, la curte, „pentru binele lui”, pentru a crește în aer liber. Casa era mare și frumoasă, dar avea nevoie de multe amenajări. Ea lucra de acasă, soțul la fel, iar el pleca uneori în delegații.
Ce părea un avantaj s-a transformat rapid într-un dezavantaj: munca, treburile gospodărești, șantierul continuu au acaparat viața lor timp de aproape șase luni.
Șase luni în care nu au avut timp să iasă, să-l ducă în parc, la vreun curs sau măcar la o activitate în aer liber. Au fost multe ore în care copilul a rămas în casă, în fața unui ecran. Și s-a jucat.
De aici, lucrurile au scăpat de sub control. Atât de ușor a fost...
Băiatul și-a dorit tot mai mult să se joace, problemele la școală au crescut, au apărut reproșurile, tensiunile, certurile.
Și, în final, divorțul. Pentru că uneori viața nu merge conform planului. După divorț, timpul a fost și mai greu de gestionat și toate aceste greșeli adunate, mici, comune, au dus la rezultatul din prezent...
Știu că sunteți curioși cum s-a terminat povestea lor.
Am colaborat cât am putut cu mama: activități, socializare, limite, atenție acordată copilului la clasă, accent pe teme plăcute, creative, ca să lucreze și acasă.
În clasa a VIII-a s-au mutat înapoi la oraș, aproape de bunicii materni; nu am mai păstrat legătura, dar sper din suflet că băiatul a evoluat frumos, până la urmă. Mama știa ce trebuie să facă pentru a încerca reversul, avea nevoie de putere, de încurajare, de o vorbă bună și sper că le-a primit nu doar de la mine.
Îmi amintesc că asta i-am spus ultima oară când ne-am văzut, că am încredere în puterea ei.
Povestesc acest lucru pentru că știu cât de ușor sunt judecați părinții care trec prin astfel de situații. De profesori, de părinții celorlalți elevi.
Majoritatea părinților cu copii dependenți de ecrane sau cu probleme de comportament poartă în ei enorm de multe regrete, își fac procese de conștiință și adesea au făcut doar câteva greșeli minore care, în context, au dus la un rezultat nedorit. Sunt deschiși să îndrepte situația dar se lovesc de atitudinea rece a celor care îi judecă de câte ori au ocazia.
Știu că sunt și excepții cu care nu ai ce discuta, dar acești oameni la care mă refer nu au nevoie de critici și etichete. Nu au nevoie să fie puși la zid.
Au nevoie să li se întindă o mână!
Copiii care sunt în astfel de situații au nevoie de adulți care să-i privească dincolo de simptome și comportamente. Vindecarea începe în momentul în care cei din jur, profesori sau părinți, renunță la judecată, alegând să facă binele care depinde de ei.
Este adevărat, nu putem da timpul înapoi și nu reușim să îndreptăm totul, dar e atât de important să nu facem mai rău!
Uneori, când pare un drum înfundat, putem spune simplu: „Sunt aici, te aud, te văd. Hai să facem echipă, să vedem ce putem repara împreună.”
