Într-un mall, într-un magazin de haine, mă opream în fața unui raft, încercând să descifrez o etichetă. Bumbac sau poliester.
Literele păreau ușor neclare, iar gândul mi-a fugit, aproape fără voia mea, la faptul că am tot amânat controlul oftalmologic.
În timp ce mă concentram pe materialul unei bluze, am auzit o conversație în dreapta mea. O fetiță de șapte-opt ani și mama ei alegeau niște ciorapi.
– Mami, eu vreau ciorapi galbeni. Uite, pe ăștia îi vreau! Nu albi.
– Galbeni?! Păi n-am văzut pe nimeni cu ciorapi galbeni. Toate fetele vin cu albi sau roșii.
– Doamna a zis că putem să venim cu ce culoare de ciorapi vrem. Eu îi vreau pe cei galbeni.
– Dar de ce tocmai galbeni? Nu vrei mai bine să ai și tu ca ele, albi sau roșii?
– Tocmai de-aia nu vreau albi sau roșii. Nu vreau la fel. Iar cei albaștri nu-mi plac. Deci da, sunt sigură că îi vreau pe ăștia galbeni.
– Hai că mai vorbim acasă. Îi pun la loc pe cei roșii, dar pe cei albi îi luăm, nu discutăm! Dacă nu te răzgândești, venim mâine și îi luăm și pe cei galbeni.
Au plecat mai departe: fetița ușor bosumflată, mama cu un aer de resemnare grăbită. Eu am rămas o clipă pe loc, cu eticheta încă în mână.
Copiii au uneori o claritate a alegerilor care nu negociază cu ușurință. Care nu ține cont de „așa se poartă” sau „așa fac ceilalți”, ci de un fel de logică simplă, personală, greu de contrazis fără motiv real.
Mai târziu, începând cu clasele mai mari, aceeași claritate începe să fie pusă la încercare.
Grupurile devin reper, iar alegerile individuale se diluează uneori în dorința de apartenență. O tunsoare, o culoare de păr, un accesoriu, toate pot deveni, în câteva ore, tendințe într-o clasă întreagă. Părinții încep să se streseze de tendințele care apar în grupurile de copii și nui mai știu cum să le explice că nu trebuie neapărat să fie ca ceilalți.
Poate de aceea mi-a rămas în minte fetița cu ciorapii galbeni. Nu pentru culoare, ci pentru felul în care își susținea alegerea, fără ezitare, ca și cum ar fi știut exact cine este, chiar și la șapte ani.
