Loc aglomerat, unde se organizează cursuri și ateliere. Copii care intră și ies din clase, părinți și bunici care așteaptă pe holuri.
O fetiță cu fundiță, urmată de o bunicuță, merge pe vârfuri spre automatul cu șervețele. Dar nu ajunge, nici dacă se întinde, ca să-și ia un șervețel..
Bunicuța o ridică puțin și reușește să ia unul.
Fetița se șterge pe mâini, apoi pe vârful cipicului. Mai are nevoie de încă un șervețel.
Bunicuța o ridică din nou, delicat și firesc. Apoi colaborează amândouă să strângă și un șiret desfăcut. Vorbesc în șoaptă și zâmbesc una către cealaltă.Se întorc lângă ceilalți care așteptau, iar fetița îi mai aruncă un zâmbet și fuge în clasă.
Două mămici îi spun bunicii, admirativ:
— Felicitări, aveți o nepoțică adorabilă!
Femeia le răspunde zâmbind:
— Mulțumesc, dar nu e nepoțica mea, acum am întâlnit-o. Eu doar am ajutat-o... îmi aștept nepoțelul. Azi m-au rugat copiii să vin să-l iau eu, că de obicei vin ei.
Știu că poate părea doar o scenă banală.
Dar am văzut de atât de multe ori adulți care, prin parcuri sau alte locuri publice, sunt reci cu ceilalți copii. Adulți preocupați doar de copilul lor, indisponibili să ajute măcar cu un șiret desfăcut sau cu un gest mic de grijă.
Uneori le fac altora observații printre dinți să elibereze mai repede leagănul pentru copilul lor sau le vorbesc tăios fără motiv.
Scena aceasta simplă mi-a plăcut mult și am simțit nevoia să o povestesc. Cred că lumea ar fi mai bună dacă toți ne-am crește copiii nu doar cu grijă și responsabilitate pentru „ai noștri”, ci și cu inimă și empatie pentru toți ceilalți.
