Fiul meu mi-a făcut o poză fără să-mi spună sau să-i cer asta. «Erai atât de TU, încât am vrut pur și simplu să prind momentul», mi-a zis.
Eram la cafeaua de dimineață, scriam câteva gânduri care nu aveau încă formă, ca să nu le uit, pentru noua mea carte la care lucrez. Eu, cu privirea lipită de ecran și părul nepieptănat, în lumea mea, fără intenția de a fi „văzută” și fără a mă strădui să par ,,fotogenică".
Dacă m-ar fi întrebat înainte, probabil mi-aș fi controlat postura, mi-aș fi aranjat părul, aș fi schițat un zâmbet. Știți cum facem noi, femeile... Ne temem adesea de vulnerabilitatea de a fi văzute „nearanjate”. Căutăm unghiul ideal și lumina perfectă, pentru că societatea ne-a învățat că trebuie să fim mereu impecabile.
Dar știți ce e paradoxal? Această poză, complet spontană și lipsită de orice regie, a devenit fotografia mea favorită. O iubesc infinit mai mult decât pe cele în care fiecare detaliu este controlat.
Privind-o, am realizat că deși noi suntem cel mai aspru critic al nostru, copiii sunt cea mai curată oglindă a noastră. Pentru el, în acel moment, nu exista o mamă cu părul răvășit. Doar o mamă autentică, într-un moment în care muncește și creează.
Copiii noștri nu ne iubesc pentru un machiaj perfect sau pentru hainele călcate la dungă; ei ne percep esența. Pentru ei, frumusețea noastră stă în prezență, în căldură, în felul în care îi facem să se simtă și în pasiunea cu care ne trăim viața.
Aceasta sunt EU, văzută prin ochii lui. M-am văzut mai autentică și mai reală decât în orice altă imagine. E o lecție uriașă de acceptare de sine: suntem de ajuns exact așa cum suntem, chiar și (sau mai ales) în diminețile noastre haotice.
Priviți-vă mai des prin ochii copiilor voștri. S-ar putea să descoperiți acolo o versiune a voastră pe care uitați să o iubiți.
