La dintre magazinele la care îmi făceam frecvent cumpărăturile, am observat în ultimul an un băiat, cam de clasa a VII-a, ascuns în parcarea exterioară, sub copertina care protejează cărucioarele.
Prima dată când l-am văzut era iarnă și m-am speriat. L-am observat în ultima clipă, la un metru de mine, chircit într-un colț, și am crezut că este un om al străzii.
Apoi, treptat, mi-am dat seama că era un adolescent. La început, l-am întrebat dacă este bine. Mi-a răspuns, puțin speriat, că da. Am observat că era, de fapt, bine îmbrăcat și se juca pe telefon.
Când vremea s-a îmbunătățit, i-am remarcat și bicicleta.
De câteva ori am văzut și alți adulți intrând în vorbă cu el, probabil dorind ca și mine să se asigure că nu a pățit ceva, că e bine. Mi-am dat seama că este un copil îngrijit, care pleacă și vine de acasă. M-am arătat discret deschisă să ascult sau să ofer ajutor dacă ar fi fost nevoie, dar am simțit că nu despre asta era vorba și am păstrat distanța, chiar dacă îl observam de fiecare dată cum stă acolo și se joacă, deja ca pe o figură familiară.
Ei bine, inevitabilul s-a întâmplat.
Probabil alertat de clienți îngrijorați de situația băiatului, paznicul era de data aceasta lângă el. A insistat ca acesta să-și sune și să-și cheme părinții. Am prins exact momentul când tatăl se apropia de zona respectivă, noi având mașina parcată chiar lângă.
Băiatul a tresărit imediat cum l-a văzut că vine, s-a ridicat în picioare și și-a îndreptat postura. Nu spunea nimic. Se uita în jos, cu un aer vinovat.
Nu știam exact circumstanțele și nici ce fel de reacție urma din partea tatălui. Dar, în locul uneia explozive, cum poate mulți părinți chemați să-și recupereze copilul care se ascunde zilnic într-o parcare ca să se joace pe telefon ar fi avut, el a fost calm și recunoscător paznicului care îl chemase.
„E vina noastră. Muncim de dimineață până seara. Îl dăm afară cu forța să iasă, să alerge, să se plimbe cu bicicleta, să petreacă timp în aer liber, să nu stea ore în șir în fața calculatorului, la jocuri. Dar uite că nu e suficient. E viața asta grea... N-am mai avut timp să mergem cu toții nicăieri. Simte nevoia să facem lucruri cu el, iar noi nu suntem în stare. Se joacă mult, de mic, și am crezut că dacă îl trimitem afară rezolvăm problema asta. Dar uite că nu-i de ajuns. Trebuie să ne implicăm noi mai mult. Bine că ești teafăr, tată, că m-am speriat puțin...”
Iar paznicul, fără să-l judece, omenește, i-a spus ceva de genul:
„Zic și eu acum, poate vă dau o idee bună. Și nepotu’-meu se juca mult, dar de când e mai mărișor l-au dus la fotbal, aici, la club. Ce credeți? Și-a făcut prieteni, se întâlnesc și nu-l mai interesează pe el jocurile astea așa de mult. Stați că vă dau numărul de telefon. Îi trebuie doar o adeverință de la școală. Tu ce zici tinere, ei, ți-ar plăcea să încerci? E tare frumos!” (i-a spus celui mic). Apoi către tată: ,,Zic și eu, poate-i face bine și lui!"
I-am lăsat discutând, dar modul în care au interacționat mi s-a părut extraordinar de plin de bunăvoință.
Tatăl nu a urlat. Și-a asumat imediat partea lui de responsabilitate.
Paznicul nu a judecat, ci a încercat să ajute. A venit cu o idee, cu o mână întinsă. Nu degeaba se spune că e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil.
Sunt tare curioasă dacă o să-l mai văd vreodată ascuns acolo, cu telefonul în brațe. Probabil că nu.
Dar îmi doresc din tot sufletul să-i fie bine. Lui și familiei lui!
P.S. Poate că sunt mulți părinți care se confruntă cu aceeași situație, care cred că ieșitul afară este suficient pentru o porție de joacă în aer liber, în locul jocurilor video. Dar, uneori, copiii nu au nevoie doar de aer liber. Au nevoie de timp împreună, de atenție și de implicare. Iar acestea nu pot fi înlocuite cu nimic.
