Multe rânduri s-au mai scris și multe postări s-au mai viralizat pe tema diplomelor, festivităților, notelor.
Din păcate, au existat și reacții dramatice, manifestate atât la fața locului, cât și online, pentru ca frustrarea să fie dezamorsată cumva. Am văzut pe flux tot felul de nemulțumiri legate de mediile obținute de elev (mari) sau de atenția insuficientă pe care a primit-o la festivitatea de premiere. Mă refer la situațiile în care exagerarea este evidentă, nu la cele în care au existat motive reale pentru plângeri întemeiate.
Am întâlnit în cariera mea didactică elevi care plângeau în clasă când luau nota 9,50, gândindu-se că vor merge în 2 ore acasă și părinții vor afla că nu au luat 10. Alți copii, cu zâmbetul pe buze, erau relaxați recitind lucrarea de nota 6, ca să vadă unde au greșit.
Am avut o elevă care după începerea unui test, dacă își dădea seama că nu știe perfect un subiect și e posibil să nu ia punctajul maxim, cerea voie la toaletă și nu se mai întorcea, pleca direct acasă lăsând ghiozdanul în bancă, iar mama sa o felicita că a procedat astfel și că nu ,,și-a stricat media". Mama venea frecvent la școală și se certa cu profesorii care îndrăzneau să-i pună fiicei un 9 în catalog. Unii ajungeau să-i modifice nota din catalog, deși aveau dreptate, pentru ca scandalul să se încheie.
Trauma acestor elevi se naște acasă în modul în care nu ei, ci părinții lor percep diplomele, festivitățile și calificativele. Pleacă din dramele care se produc când copilul nu ia nota maximă, din reproșurile tăioase:
,,M-ai făcut de râs!!!"
,,X cât a luat? Vezi?! Tu ești prostul clasei!"
,,Să nu te mai întorci acasă, dacă nu faci bine la examen!"
Și tot așa.
Notele și diplomele care nu corespund anumitor așteptări sunt foarte dureroase în primul rând pentru părinții care gândesc așa! Iar durerea lor naște traume adânci pentru proprii copii care trăiesc o presiune de calvar la fiecare evaluare sau festivitate.
Prioritatea maximă este de fapt de a privi cu mai multă atenție spre ceea ce le insuflăm acasă copiilor și cât timp acordăm relației cu copilul. Căci viața e plină de competiții personale, profesionale, sportive, de ,,note" și examene, de diplome, clasamente, lupte, etc.
Dacă nu le-am insuflat până acum, este bine să le explicăm că nota lor contează fiindcă arată nivelul la care sunt în acel moment la o anumită materie, dar NU îi definește pe ei în totalitate.
Că o notă mică luată corect e un bun indicator că mai au de lucrat, nu o tragedie catastrofală.
Trebuie să se compare doar cu ei, nu cu X și cu Y din clasă. Important este să devină mai buni decât au fost, nu să-și întreacă prietenii și colegii.
Orice progres e bun, chiar și unul lent.
Nu se dărâmă Pământul dacă vin acasă cu o notă mică!
ȘI MAI ALES: Să îi facem să simtă că familia e oaza lor de iubire, înțelegere și susținere necondiționată. Că familia lor are încredere în ei.
Că iubirea părinților pentru copii nu depinde de nimic, nici de note, nici de diplome!
Dacă nu facem deja aceste lucruri, atunci ar fi urgent, urgent să schimbăm noi adulții ceva în modul în care relaționăm cu copiii! Și îndrăznesc să cred că nu vor mai plânge nici în clasă când vor lua 9, nici la festivități.
