Am fost la coafor să mă tund. Câteodată am chef de schimbări mai mari, cum ar fi un breton sau scurtarea părului cu o palmă.
Acum însă am făcut o vizită de ,,întreținere". Adică am rugat-o pe coafeză să-mi taie vârfurile, fără să-mi scurteze părul, dacă se poate :). Așa se explică faptul că a avut ceva de bibilit cu foarfeca la fiecare șuviță, pe care abia dacă a ciupit-o, ținând-o răsfirată între două degete. Cum o priveam eu în oglindă lucrând, se apropie o colegă de-a ei, ținând ceva în palmă și-i spune, dându-i să miroasă:
- Ai văzut ce urât pute uleiul ăsta nou de păr pe care ni l-au adus? A hoit, fată!
- Ia dă-mi să văd!, a spus coafeza mea, aplecându-se puțin să miroasă picăturile care luceau în palma colegei sale. Auu, dar chiar miroase urât, mai e și scump!
- O porcărie, mă duc să scap de el, că mi se apleacă.
Și colega cu uleiul în palmă pleacă, dar nu spre toaletă, cum mi-am imaginat, ca să se spele pe mâni. Ci se deplasează 4-5 metri în spatele meu, la pupitrul manichiuristei, care se ocupa de o clientă. Manichiurista este o tipă cu părul drept și șaten, frumușică, din același segment de vârstă (35-40 ani). Le văd perfect în oglindă.
Colega cu uleiul în palmă începe să-și plimbe degetele prin părul manichiuristei, care are mâinile blocate cu mâinile clientei. Reacționează cum poate:
- Hei, ce faci?
Iar răspunsul pe care îl primește mă surprinde total:
- Stai liniștită, îți dau în păr cu ulei din ăla nou și scump, cel pe care abia l-am primit, nu vreau să-l irosesc. Am pus puțin în palmă, să-i văd textura.
Manichiurista se liniștește și zâmbește încântată:
- Aaa, așa spune. Cum e, înmoaie părul, lucește?
- Daa, se întinde foarte bine, chiar îl înmoaie, mai am puțin, gata., apoi se întoarce cu oarecare mândrie spre noi.
Coafeza mea o privește zâmbind în colțul buzelor și când se apropie îi zice: ,,Ce nebună ești.". Cealaltă îi face cu ochiul, îi urează spor la treabă și dispare spre sala alăturată.
Nu m-am băgat. Ce poți să faci concret în astfel de situații fără să provoci un scandal? M-am tot întrebat, de ce oare nu a mers să se spele pe mâini, de ce a ales să se ,,șteargă" pe părul manichiuristei, cu care părea că aparent se înțelege bine, doar pentru a se distra pe seama ei într-un mod răutăcios.
Normal că mi-a trecut prin cap din instinct, dacă nu cumva am fost și eu spălată cu șampon expirat, dacă locul sau femeia la care merg să mă tund sunt de fapt de încredere, sau e doar o aparență. Dar mai ales mi-am pus întrebarea când am început să ne desconsiderăm atât de mult între noi?
(ne)Încrederea în oameni
(Ne)încrederea în oameni se naște dintr-o întâmplare de acest fel, sau mai multe. Faze minore, sau incidente importante din viețile noastre la care suntem martori sau de care ne prindem și care ne modelează pe viitor comportamentul. Alegem să comandăm la un restaurant sau nu, după ce analizăm puțin personalul, de teamă să nu primim ciorba cu o flegmă. Alegem să-i spunem cuiva o informație mai personală, doar după ce luăm în calcul ca informația să se scurgă, chiar dacă ne promite că nu se va întâmpla asta. Și tot așa.
Toți greșim uneori, fără să vrem și se întâmplă să mai pierdem încrederea celorlalți, chiar dacă nu ne dorim acest lucru. Dar ce oare îi determină pe unii oameni să profite intenționat de încrederea celor din jur? Să o folosească așa cum un surfer folosește un val pentru a atinge un nou obiectiv sau pentru a se distra. Și, după ce întâlnești astfel de persoane cum mai reușești să stai într-un echilibru corect între încredere și neîncredere, mai ales că încrederea reprezintă baza oricărei relații sănătoase, personale sau profesionale?
De fapt, trebuie să acceptăm că trăim într-un continuu dans al încrederii și neîncrederii. Pe de o parte, încrederea în oamenii cu care lucrezi, sau de care ești apropiat în viața personală, este inevitabilă și esențială pentru o viață reușită, fie că vorbim despre relații sănătoase sau colaborări de succes. Pe de altă parte, cu toții am simțit cel puțin o dată o dezamăgire sau o trădare, când ne așteptam mai puțin.
Singura soluție, pentru a te proteja și a evita dezamăgirile devastatoare, este o doză de precauție. Nu de paranoia, ci de precauție.
Fiecare dezamăgire trebuie percepută ca o lecție, nu ca o catastrofă care ne pune la pământ și ne schimbă în rău părerea despre toți oamenii pe care îi întâlnim. Ci ne pune în gardă, ne atenționează că trebuie să fim puțin atenți dincolo de aparențe, ca să ne putem proteja și ne încurajează să ne ascultăm mereu propria intuiție.
Odată cu experiența de viață și atenția acordată acestui aspect, putem stabili niște ,,limite" proprii.
Ce suntem și ce nu suntem dispuși să acceptăm din partea celorlalți? Pare un detaliu nu chiar atât de important, dar dacă îl luăm în calcul, ne va ajuta să navigăm în siguranță și cu mai mare încredere prin diverse situații. În exemplul de mai sus, cu coafeza, limita ar fi putut fi următoarea: ,,- Te rog, oprește-te acum. Nu te supăra, dar nu suport să-mi atingă cineva părul în timp ce lucrez."
Cum sunt oamenii care fac rău altora intenționat
Să-i faci cuiva rău fără motiv, mai ales dacă este un coleg sau un prieten care are încredere în tine, înseamnă trădare. Trădarea, sunt toate formele ei, a fost considerată una dintre cele mai grave și mai frecvente probleme din relațiile interumane, din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. O regăsim în istoria omenirii, în Biblie și în prezent, la tot pasul, pe toată planeta. Oricât de mult a evoluat omul, trădarea a rămas parte din personalitatea și comportamentul său.
Deși toate societățile incriminează trădarea și nimănui nu-i convine să-i fie încrederea înșelată, este plin de trădători. Putem oare să spunem că oamenii care fac rău altora intenționat sunt... normali?!
Chiar dacă într-un fel face parte din normalitatea lucrurilor, singura soluție pentru a fi combătută este să fie în permanență condamnată în societate. Adică să luăm atitudine atunci când o întâlnim și s-o catalogăm ca fiind o faptă nedemnă, respingătoare, ruşinoasă. În acest fel creștem calitatea vieții și a relațiilor interpersonale în familie, în echipă, în colectiv sau în comunitate. Tocmai de aceea, la o săptămână distanță mi-am sunat coafeza și i-am spus părerea mea despre întâmplarea la care am fost martoră fără să vreau. Și cum m-a determinat să îmi pierd încrederea și să evit de acum încolo locul, chiar dacă întotdeauna am fost mulțumită de ea. Am simțit că înțelege și sper că a avut o discuție serioasă cu colega ei, din cauza căreia a pierdut o clientă. Iar colega ei poate se schimbă măcar puțin.
Cu o astfel de atitudine, cu puțină precauție și cu dorința de a selecta, relaționa sau colabora cu oamenii care au aceleași principii și valori, cel puțin până la proba contrarie, ne putem păstra într-un mod mai sigur și mai sănătos încrederea în oameni.
Vă invit să îmi scrieți părerile voastre despre încredere și neîncredere sub formă de comentariu, pe pagina mea, AICI.comentariu, pe pagina mea, AICI.comentariu, pe pagina mea, AICI.
