Ți s-a părut vreodată că ești prea gras(ă), prea slab(ă) sau prea urât(ă), deși oamenii din jurul tău îți spuneau că nu este deloc așa?
Te-ai uitat la pozele cu tine de acum 2-3 ani, cele pe care nu le-ai postat nicăieri și le-ai ascuns pentru fiind de părere că nu ieșisei deloc bine, realizând acum că nu era deloc așa și că de fapt arătai superb?
Te-ai contrazis vreodată cu persoane apropiate cu privire la aspectul tău fizic, de parcă ceea ce vezi tu în oglindă este cu totul altceva decât văd ele, privindu-te? Ei bine, există o explicație pentru toate acestea.
Fiecare om, atunci când se privește, se vede altfel decât îl văd toți ceilalți. Imaginea este puțin distorsionată, în general intervenind tot timpul sau în anumite momente, un fel de urâțenie închipuită. Ceea ce diferă de la persoană la persoană este gradul de distorsionare a imaginii.
Chiar dacă oamenii nu prea vorbesc despre acest ,,fenomen", face într-un fel parte din normalitate.
Când există motive de îngrijorare?
Dar, atunci când diferența între felul în care arăți și felul în care te vezi devine foarte mare, așa cum se întâmplă în unele cazuri, atunci tulburarea poartă numele de dismorfofobie, tocmai pentru că persoanele care suferă de ea au impresia că sunt puțin diforme.
Cea mai vulnerabilă perioadă perioadă din acest punct de vedere adolescența. Îmi amintesc când am trecut prin ea că nu eram niciodată mulțumită de ceea ce vedeam în oglindă. Tocmai de aceea este perioada în care fetele apelează la tot felul de artificii, tunsori și culori extravagante. Să nu le judecăm prea aspru și să ne reamintim ce simțeam noi când eram în locul lor!
În adolescență apar tot felul de schimbări corporale, coșuri și uneori fluctuații de greutate. În prezent, adolescența este o perioadă și mai grea, față de cum era pentru generațiile anterioare, fără acces la internet. Fetele fac acum comparații cu modele perfecte prezentate în mass-media la tot pasul și pe rețelele de socializare, cu poze modificate de tot felul de aplicații, care le stârnesc invidia și le fac să se simtă urâte. În această perioadă sensibilă, dacă tendința nu este echilibrată sau ținută sub control, dacă nu există un suport real din partea familiei, se poate ajunge la depresii, dependențe, tratamente cosmetice exagerate, intervenții minore sau chiar operații estetice.
Așa se explică faptul că multe adolescente și tinere până în 25 de ani își fac deja injecții pentru remedierea ridurilor pe care nu le au, modificări estetice importante de care nu au nevoie, sprâncene care le urâțesc în loc să le înfrumusețeze și alte schimbări neadaptate vârstei lor. De multe ori acestea sunt și nepotrivite aspectului lor fizic, deoarece aceste fete merg cu idei fixe la medicii esteticieni și plătesc pentru ceea ce cer, fără a mai accepta sfaturi. Dacă întâlnesc un medic echilibrat care se opune unei idei total nepotrivite, caută altul, până îl găsesc pe cel dispus să facă ce i se cere.
O întreagă industrie a frumuseții (nu foarte sănătoasă) se bazează pe această slăbiciune, de care toți suferim într-o mică sau mare măsură. Nu doar că se bazează, dar pentru adolescente toarnă spirt pe rană intenționat, pentru că femeile care ajung să sufere de dismorfofobie sunt cele mai facile și profitabile cliente. De aceea vedem puștoaice de 14 ani cu unghii cu gel sau cu gene false lungi și dese ca două evantaie, care le conferă un aspect penibil.
Dacă ai o fiică preadolescentă sau adolescentă este recomandat să ai în vedere aceste detalii, să nu uiți că toți avem această tendință de a ne critica punctele slabe și să încerci să previi evoluția către dismorfofobie. Să îi susții necondiționat fiicei din punct de vedere financiar intervențiile invazive în perioada adolescenței, doar ca să o faci fericită, având impresia că îi faci o bucurie, este o mare capcană. Iar repercusiunile sunt pe termen lung.
Dacă fiica este introvertită, perfecționistă, acceptă greu criticile, manifestă o obsesie pentru defectele sale și este predispusă genetic către aceste tendințe (părinții sau unul dintre părinți au această problemă), atunci trebuie să i se acorde o atenție specială, din acest punct de vedere. Discuțiile sincere, răbdarea, înțelegerea în special din partea mamei, soluțiile eficiente și naturale, încurajările, sprijinul pentru a depăși problemele vârstei, contează enorm.
Studiile indică vârsta de 17 ani ca fiind cea mai vulnerabilă pentru a dobândi dismorfofobie.
Există specialiști care consideră că printre factorii care duc la apariția acestei tulburări se află anumite circumstanțe externe trăite în perioada copilăriei care îl fac pe copil să se simță altfel decât cei de vârsta sa. Acestea pot fi abuzuri, neglijare din partea familiei, mai pot fi diverse comportamente ale fraților, prietenilor, colegilor sau profesorilor care pot necăji copilul și îl pot transforma într-un proscris. Un alt factor ar mai putea fi o traumă severă în urma căreia se declanșează o serie de sentimente profunde și dureroase pe care persoana nu le poate exprima, exterioriza.
Cum ne dăm seama dacă tulburarea este în limite normale, sau este vorba despre dismorfofobie?
Așa cum spuneam, toți avem într-o mică măsură această tendință, atunci când ne privim în poze sau în oglindă.
Dismorfofobia însă este definită că fiind preocuparea extremă pentru un anumit defect fizic imaginar sau îngrijorarea mult prea mare legată de un defect fizic minor. O obsesie. Această preocupare obsesivă, ca să fie catalogată drept dismorfofobie, trebuie să cauzeze o deteriorare semnificativă vieții persoanei (în domeniul vieții sociale, profesionale, etc.). în aceste condiții, acea persoană este diagnosticată cu Tulburare dismorfica corporală.
Persoanele cu acest diagnostic se simt "mizerabil", sunt efectiv chinuite de defectele lor reale sau închipuite, de gânduri exagerate legate de ele, în orice fel de situație. Cei care suferă de această tulburare se pot simți ridicol în timpul interacțiunilor sociale, consultă mulți dermatologi sau chirurgi plasticieni și sunt dispuși să treacă prin proceduri riscante și dureroase pentru a schimba defectul care îi terorizează, dar, din păcate, procedurile medicale doar rareori produc o ameliorare a suferinței și de multe ori conduc la o înrăutățire a simptomelor.
Cum este viața celor care suferă de dismorfofobie?
Când această tulburare pe care toți o avem într-o mică măsură crește peste un nivel acceptabil și se transformă într-un diagnostic clar, persoana ajunge să vadă în oglindă un aspect în medie cu 80% diferit față de cel real. Persoana care suferă de dismorfofobie se privește în toate oglinzile și suprafețele lucioase pe care le întâlnește, sau din contră le evită, transformându-le într-o sursă de durere și suferință. Prezintă o îngrijorare obsesivă pentru aspectul său fizic, adresându-le multe întrebări celor din jur.
Tulburarea dismorfica corporală are tendința de a deveni cronica și poate determina izolare socială, abandon școlar, depresie majoră, intervenții chirurgicale inutile și chiar sinucidere (29% dintre pacienți au tentative).
De asemenea, persoanele care suferă de dismorfofobie se lasă greu fotografiate, evită complet acest lucru și suferă cumplit când cineva le face totuși o poză.
Dismorfofobia se poate asocia și cu alte tulburări ca tulburarea obsesiv compulsivă și tulburarea delirantă.
Tratamentul pentru dismorfofobie se bazează pe suportul familiei și include psihoterapie. În cazuri grave, poate include și tratament medicamentos.
Îmi puteți scrie AICI părerile voastre despre acest subiect.
Bibliografie pentru aprofundarea temei:
