Povestea ,,Un vis straniu", din cartea mea ,,Andrei și pietricica prieteniei"

Alex are 7 ani și este la școală. În clasa sa învață 25 de copii: 15 fete și 10 băieți.

Deși petrece împreună cu ei 4 ore în fiecare zi, el nu și‑a făcut prieteni foarte apropiați din rândul colegilor. Dar îi place să meargă la şcoală.

Doamna este foarte drăguță, clasa este colorată şi veselă, iar el se distrează foarte mult în pauzele dintre ore. De exemplu, lui Alex i se pare foarte amuzant când îl strigă pe Cristi, colegul său care poartă ochelari „Urâtule!”. Sau pe Irina, fetița asezată în băncuța din fața lui „Graso!”. Și ce a mai râs când l-a făcut într-o pauză pe Darius „Fraiere!” pentru că nu a ştiut să deseneze un dreptunghi.

I-ar plăcea să îi invite uneori la el acasă, să se joace împreună, mai ales în vacanțe când se plictiseşte şi abia aşteaptă să reînceapă şcoala. Dar de câte ori a încercat, ori nu au vrut să vină, ori părinții lor nu au fost de acord să îi lase. Într-o seară, când a fost foarte obosit, a adormit pe fotoliu. Deodată, se făcea că intră pe uşa şcolii. Era un fel de zi specială, pentru că pe holuri erau foarte mulți copii veseli, frumos îmbrăcați, care zâmbeau şi vorbeau între ei. Mergea spre clasa lui şi toată lumea se uita ciudat la el. Unii râdeau şuşotind, alții se fereau încruntați, privindu-l cu sprâncenele încordate.

Încerca să vorbească cu cineva, dar nimeni nu voia să stea să-l asculte. Toți îl evitau. Era o senzație tare neplăcută. Chiar atunci, a trecut pe lângă toaletă şi pentru două secunde s-a privit în oglinda de deasupra chiuvetei. Ceva nu era în regulă… parcă era murdar pe față. S-a întors din drum şi s-a apropiat tiptil de oglindă, să vadă ce are. Pe drum a gândit: „poate un prost m-a murdărit pe față, fără să observ”. Și în secunda următoare, chiar pe mânuța lui dreaptă apăru cuvântul „prost”. Era scris foarte citeț, direct pe piele. Mare şi negru, ca un tatuaj!

Ridică privirea în oglindă şi ce văzu îl făcu să scoată un mic țipăt. Pe fruntea sa scria la fel de mare „fraier”. Pe un obraz „urât”, pe altul „gras”, iar pe bărbie scria „rău”.

— Vaai!, exclamă Alex. Cineva a scris cu marker-ul pe mine. Pun pariu că Alin a făcut asta, chiar dacă nu o să recunoască. E un pitic mincinos!

Și chiar atunci, pe gâtul său au apărut cuvintele „pitic mincinos”. Cu acelaşi scris citeț.

— Heei, ce se întâmplă? Sunt cuvintele mele, şi apar pe piele de îndată ce le rostesc. Alex încercă să le spele cu apă şi săpun, dar oricât de mult freca, cuvintele urâte nu se curățau.

Se auzi soneria şcolii. Semn că pauza se încheiase şi copiii erau aşteptați să intre în clase. Ce să facă, oare ce să facă? Acum să vorbească urât nu i se mai părea deloc distractiv. Cu inima bătând cu putere şi ochii înlăcrimați, porni spre clasă. Acolo erau colegii săi şi Doamna. Pe chipurile lor putea citi tot felul de cuvinte frumoase. Pe măsură ce le citea se simțea mai bine în compania lor. Parcă avea mai multă încredere să le ceară ajutorul. Poate că îl vor ajuta să şteargă cumva toate cuvintele urâte de pe pielea sa.

Doamna se apropie de Alex, iar el o întrebă cu tristețe:

— Am văzut ce scrie pe pielea mea. Sunt toate cuvintele urâte pe care le spun, nu-i aşa? Din cauza lor, colegii mă evită. Mi-aş dori să dispară. Ce pot face?

Doamna îi explică pe un ton blând:

— Aşa este Alex, felul în care tu le vorbeşti colegilor tăi schimbă modul în care ei te văd. Toate acele cuvinte urâte rămân lipite de tine şi atunci când ei te privesc văd o imagine din care fac şi ele parte. Pentru că tu le vorbeşti atât de urât zilnic, ea este respingătoare. Și de aceea te evită.

— Dar ce pot face să îndrept totul?, întrebă băiatul.

— Ei bine, spuse Doamna, poți îndrepta totul, dar trebuie să îți schimbi comportamentul față de colegii tăi. Să îți ceri scuze atunci când greşeşti şi să le vorbeşti frumos tot timpul. Astfel şi imaginea ta se va schimba, odată cu atitudinea ta.

Alex privi în dreapta lui și îl văzu pe Cristi. Merse la el și îi spuse:

— Cristi, iartă‑mă te rog că te‑am făcut „urât”, pentru că porți ochelari, nu am vorbit serios. Nu ești deloc așa. Mi s‑a părut distractiv să fac asta, dar nu e frumos şi astfel de glume nu sunt deloc distractive. De fapt, chiar îmi plac ramele tale. Promit să nu se mai repete.

Cristi zâmbi şi îi întinse mâna. Alex continuă să le ceară scuze colegilor şi apoi se privi din nou în oglindă. Scrisul citeț şi negru nu mai era. Dispăruse ca prin minune. Însă în locul fiecărui cuvânt, rămăsese urma sa. Fină şi incoloră. Inobservabilă de la distanță, dar prezentă.

Alex se întoarse la Doamna şi o întrebă de ce cuvintele nu au dispărut complet. Doamna îi explică:

— Pentru că e foarte uşor să le vorbim urât celor din jur, să îi jignim, să le provocăm suferință. Atunci când ne cerem scuze, ei ne pot ierta. Se poate şterge totul cu buretele. Însă oricât de mult ne-am dori, rămân urmele. Și exact ca înainte de a răni cu vorbele noastre, nu va mai fi niciodată. Nu atât de uşor. Doar în timp, pot dispărea şi urmele…

Alex se trezi din ciudatul vis. Era o nouă dimineață şi mergea spre şcoală. Știa că ceea ce visase se întâmplă cumva şi în realitate. Cu siguranță va avea grijă să nu le mai vorbească urât colegilor.

Îşi dorea ca ei să îl „vadă” aşa cum ştia el că este: un băiat prietenos şi un bun coleg.

Andrei si pietricica