Carina, Sabina și Anca erau vecine. În fiecare zi, după școală, se întâlneau afară și se jucau împreună. De obicei, fiecare își aducea și jucăria preferată. Uneori se jucau de‑a pizzeria, alteori de‑a coaforul. Dar, de cele mai multe ori, de‑a zânele bune. Și așa, nu trecea o singură zi fără să se distreze împreună.
Când a venit primăvara, în blocul lor s‑a mutat o familie nouă. Se pare că aveau și o fetiță de vârsta lor. Au văzut‑o de la distanță. Nu semăna deloc cu ele. De fapt, nu semăna cu nici o fetiță cu care se jucaseră înainte. Noua lor vecină avea părul ca o vată de zahăr pufoasă. Cârlionți roșcați parcă pluteau ca un norișor pe lângă chipul său. Ochii erau mari și negri, ușor migdalați. Și avea zeci de puncte mici, maronii, pe obraji, nas și frunte. Chiar și pe bărbie câțiva. Era pistruiată.
Fetele stabiliseră că arată ca o „extraterestră” și le părea atât de rău că familia fetei nu alesese alt cartier, întrebându‑se de ce nu se putea muta lângă ele o fată „normală”. Refuzau să se joace cu ea, de teamă ca nu cumva copiii din cartier să le evite și în doar câteva zile le povestiseră chiar ele tuturor, cât de ciudată e noua lor vecină, inventând tot felul de întâmplări exagerate. Într‑o dimineață de week‑end, Carina ajunse prima afară. Se dădea în leagăn, ca să nu se plictisească. Știa că fetele nu vor veni. Sabina pleca la bunici în fiecare week‑end, iar Anca avea orele săptămânale de pian.
Chiar atunci, din bloc ieşi noua vecină. Se aşeză în leagănul de lângă Carina. În timp ce se dădeau, Carina trăgea cu ochiul la părul pufos şi roşcat al fetiței, care se lăfăia în soare, în fel şi chip, după cum se mişca leagănul. Apoi îi studie sarafanul roz cu elefănței de culoare galben aprins. Părea o păpuşă în mărime naturală.
Chiar atunci, fetița cu părul şi genele roşcate îşi întoarse privirea spre Carina spunându-i:
— Bună, eu sunt Abi, vrei să fim prietene?
Era frumoasă, nu era deloc ciudată. Râdea cu poftă, iar râsul ei era de asemenea colorat şi o făcea şi pe Carina să râdă, fără un motiv anume. Abi vorbea cu un accent pe care Carina îl găsea fascinant, era plină de viață şi împărțea totul: jucării, dulciuri, fără să stea deloc pe gânduri.
Aşa s-au împrietenit cele două fete şi Carina nu rata nicio întâlnire de week-end, ca să se joace cu Abi. În scurt timp, şi-a dat seama că adora la Abi tot ceea ce o făcea diferită. Și îi părea rău că nu avea curajul de a le povesti fetelor despre noua sa prietenă.
Până într-o zi, când s-a întâmplat ceva neprevăzut. Carina şi Abi se jucau de-a doctorul, folosind pe post de pacient, foarte ascultător de altfel, un cățel lățos de pluş. Deodată, din bloc au ieşit Sabina şi Anca. Se pare că programul lor se schimbase şi nu mai plecaseră de data aceasta.
Făcură ochii mari, iar Anca îi strigă Carinei:
— Ce faci lângă „extraterestră”? Să nu‑mi spui că te joci cu ciudata!
Carina înlemni pentru câteva secunde. O privi pe Abi și pentru prima oară o văzu tristă. Apoi se uită la fete. Încruntate, tocmai le întorceau spatele. Știa că era nevoie să aleagă între a pierde o prietenă bună, pe Abi, ceea ce însemna să accepte în continuare o atitudine nedreaptă la care contribuise și ea, sau a spune adevărul despre Abi, înfruntându‑ș i prietenele vechi, cu riscul de a le pierde.
Nu a trebuit să se gândească prea mult ce trebuie să facă. Alergă după Sabina și Anca, apoi le explică:
— Să știți că am greșit, toate trei! Și pentru că sunt prietena voastră, trebuie să vă spun adevărul. Nu trebuia să o facem pe Abi „extraterestră” și „ciudată” doar pentru că arată altfel. Nici măcar nu am cunoscut‑o, când am început să le spunem celorlalți copii să nu se joace cu ea. Cum am fi putut ști noi cum e Abi, doar privind‑o de la distanță? Doar pentru că arată diferit? Eu am cunoscut‑o și este o fată minunată, care se joacă frumos și mă face să râd. Știți ce cred? Că nu contează nici cum arătăm și nici dacă suntem de altă naționalitate, cum e Abi. Contează doar cum ne purtăm. Și oamenii ar trebui să ia decizii cu privire la alți oameni numai în funcție de comportamentul lor. Abi se poartă și se joacă foarte frumos. Noi suntem, de fapt, cele care se poartă urât!
Sabina și Anca au ascultat‑o cu atenție pe Carina și s‑au întors din drum. Au cunoscut‑o pe Abi și în scurt timp au devenit prietene. Împreună le‑au vorbit și celorlalți copii din cartier despre noua lor vecină, de data aceasta spunându‑le adevărul.
Acum, când Abi nu putea ieși la joacă parcă totul devenea mai plictisitor. Tocmai părul ei roșu, râsul strident și obrăjorii pistruiați, adică ceea ce o făcea diferită, aduceau veselie și bună dispoziție. Carina și‑a dat seama cât de important a fost gestul său. Pentru că a avut curaj să le explice fetelor și a refuzat să accepte atitudinea lor nedreaptă față de Abi, fiecare dintre ele a avut numai de câștigat.
Cartea ,,Andrei și pietricica prieteniei" poate fi comandată online de la: Libris, Cărturești, Compania de Librării București, Cartepedia, Librăria Delfin, Librărie net, Emag etc.
