Fiul meu a avut de pregătit un eseu la engleză. Trebuia să promoveze un loc, o atracție turistică imaginară.
Să prezinte de ce este acel loc special, care sunt caracteristicile sale și ce facilități oferă vizitatorilor, într-un mod cât mai original, astfel încât cititorul să-și dorească să ajungă acolo.
Textul trebuia redactat sub forma unui articol, cu subtitluri. A avut o idee care mi-a plăcut și mie: despre doi activiști pentru protecția animalelor care deschid, cu mare fast, o grădină zoologică modernă, cu multe specii pe cale de dispariție.„Cum așa?!”, se întreabă cititorul. „Nu are logică.”
Aici venea elementul inedit: totul era imersiv. Cu ajutorul tehnologiei, vizitatorii uitau de mediul fizic înconjurător și interacționau cu unul virtual.
Astfel, puteau cunoaște în detaliu toate speciile, oricât de rare, chiar și unele dispărute. Fără ca vreun animal să trăiască în captivitate sau să sufere.
A prezentat cât de interesant a putut, a făcut subtitluri, a citit și a recitit. Se aștepta să ia 10. Dar a luat 8,50.
A venit la mine supărat:
– Nu pot să cred că mi-a pus doar atât! Nici măcar nu am greșit cu ceva. A zis că am scris excelent ce am scris.
– Dar pentru ce te-a depunctat?
– Că am uitat să scriu cât costă biletul și programul. M-am axat prea mult pe idee și pe prezentare și n-am trecut și aceste detalii. Dar nu scrie nicăieri în cerințe că trebuia să includ și astfel de informații...
– Hmmm… Dar te puteai gândi și la ele...
– Da, mă puteam gândi, dar e atât de subiectiv! Putea foarte bine să-mi pună 10, dar a preferat să găsească ceva ca să-mi scadă puncte.
– Dar are dreptate totuși… din prezentarea unui astfel de loc nu ar trebui să lipsească aceste detalii.
– Mda… oricum, de acum înainte o să mă gândesc foarte bine când am de făcut un astfel de eseu. Din toate unghiurile, din toate punctele de vedere!
– Deci ți-a schimbat, cumva, în bine, modul de lucru.
– Clar. O să analizez altfel, nu mai las să-mi scape astfel de detalii!
– Atunci faptul că a fost notat așa te-a ajutat să evoluezi, nu crezi? Poate un 10 nu te-ar fi făcut să te gândești astfel, în profunzime.
– Da… mă duc să-i scriu un mesaj de mulțumire.
– Ce bine că ți-a trecut supărarea!
– Nu mi-a trecut, dar nu are legătură. Sunt două lucruri separate.
– Clar sunt…
Bineînțeles că mi-ar fi plăcut și mie să ia 10. Mai ales la engleză, unde are o doamnă apreciată, dar și foarte exigentă.
Însă tocmai de aceea elevii săi ajung să progreseze simțitor, că este exigentă. Ar fi fost ușor să o critic, mai ales că fiul meu nu a greșit cu nimic în cadrul lucrării, doar a omis ceva, iar cerințele pot fi interpretate foarte subiectiv.
Am văzut nenumărate situații de acest fel, când eram profesoară, iar colegele mele de la engleză sau română se trezeau cu părinți supărați la școală, care insistau de față cu copilul să i se schimbe nota, iar mulți obțineau asta, prin presiune.
Dar în educație și, de fapt, în viață progresul real nu vine dintr-o continuă validare, ci și din acele momente care ne obligă să ne reconfigurăm perspectiva. O evaluare foarte exigentă, dar argumentată (exclud categoric cazurile în care se fac nedreptăți), dezvoltă mai mult decât un rezultat maxim obținut fără efort reflexiv.
Pe termen lung, copilul are de câștigat (încă o dată, exclud nedreptățile).
Dezvoltarea gândirii complete, atenția la detalii și capacitatea de a privi din mai multe unghiuri sunt competențe formate tocmai în astfel de situații.
Fiul meu, chiar dacă a fost supărat pe moment, o va trata cu același respect pe profesoară.
Pentru că felul în care vorbim noi, părinții, despre cei care îi evaluează devine, în timp, felul în care copiii noștri vor înțelege școala și lumea: cu respect și politețe sau cu revoltă și dispreț.
