Dimineață, pe ploaie, am fugit la prima oră până la pachetomat să ridic un colet. Trebuia de aseară și, dacă nu mă grăbeam, riscam să fie trimis înapoi.
Dacă tot am ieșit, am intrat puțin și în magazinul din apropiere. La coadă, dau nas în nas cu un vecin, adolescent de 14-15 ani, prieten cu fi-miu.
Era zgribulit și ținea o pâine în mână. L-am lăsat în fața mea. Îmi mulțumește și zice grăbit:
– Trebuie să ajung repede, las pâinea și fug în stație, am curs. E trafic, sigur întârzii...
Îl întreb dacă pot să-l ajut eu, să-i duc pâinea acasă, ca să nu mai piardă timp. Zâmbind ușor jenat, răspunde:
– Dacă puteți… m-ar ajuta. Dar nu e pentru noi, e pentru tanti Anișoara, m-a rugat aseară să îi iau. Din cauza vremii...
Plătim, îmi întinde pâinea, iar de ea era lipit un baton de ciocolată. Întreb dacă batonul e al lui, să nu-l iau din greșeală.
– Nu, l-am luat eu, tot pentru tanti Anișoara. Era supărată că o durea genunchiul rău și... m-am gândit...
Am zâmbit, știu bine că tanti Anișoara, din motive obiective, probabil că n-ar mânca niciodată un astfel de baton. Dar nu asta era important. L-am dus. Gestul în sine conta, care de altfel a impresionat-o vizibil!
Copilul a simțit să aline durerea cuiva mai vulnerabil decât el, așa cum a știut, cu mijloacele lui, atât de simplu. Și merită să fie luat în serios și încurajat să fie empatic.
Iar oamenii în vârstă au nevoie să vadă adolescenții și dincolo de părul căzut în ochi și hainele lălâi.
Așa se construiesc punți între generații, nu ziduri.
