Am plecat ieri dimineață cu fiul meu. El a luat-o puțin înainte, să arunce ceva la tomberon. Când ne-am reîntâlnit la mașină, îmi spune:
— Știu că n-o să fii de acord, dar eu n-o să-l mai salut pe domnul X (un vecin, om matur). E a nu știu câta oară când nu-mi răspunde.
Bineînțeles că i-am explicat că salută, în primul rând, pentru el: pentru că așa e normal și pentru că așa a fost educat. Iar dacă nu răspunde, e problema domnului respectiv. Poate nu mai aude bine… (deși aude foarte bine și știu exact ce atitudine are față de copii, mai ales față de băieți). Și dacă se întâmplă de câteva ori să nu-i răspundă, să nu-l mai salute, dar să continue să-i salute pe ceilalți, să nu-și schimbe acest obicei din cauza unui om care are o astfel de atitudine.
Vreau să-mi obișnuiesc copilul să nu ia personal bădărănia oamenilor, să nu o lase să-l schimbe, pentru că, inevitabil, va întâlni destulă în viață.
În fine, ulterior, pe drum spre centrul educațional unde aveam treabă, mă opresc să-mi iau o sticlă de apă minerală și niște fructe. Mă așez la casa clasică, văzând că nu e coadă, erau doar două persoane cu relativ puține produse. Imediat după mine apar două doamne în toată firea, genul așa, mai… impunător, care trăgeau de un cărucior plin ochi.
Pentru că păreau că nu au loc, mă restrâng cât pot, fără să mă lipesc de cel din fața mea, riscând să fiu „împinsă” de cele două cliente care se comportau ca și cum ar fi primit banda și spațiul moștenire de la bunica. Încep să așeze produsele pe bandă, cu spor.
Imediat după ele apare o puștoaică de vreo 14–15 ani, cu o pungă de mălai în mână. Atât.
Doamnele o văd, dar o ignoră. Trag cu coada ochiului, poate-poate o invită în față, pentru că era absurd să stea după ele pentru un singur produs. Dar nu, banda continua să se umple ca la aprovizionarea pe timp de iarnă.
Apoi, una dintre aceste femei tresare brusc, făcându-ne pe toți să tresărim atenți, de parcă tocmai a descoperit vreo criză existențială:
— Hiiiiiii! ........... Făăi, dar de-ăla de WC ai luat?!
Ne liniștim din reflex când auzim problema și ne întoarcem privirile. Cealaltă răspunde cu adânc regret în glas:
— N-am luat, fată, am uitat!
— Păi du-te și ia, că te-aștept. Vezi să fie din ăla cu parfum de brad, de-ăla care se agață, da’ să nu fie albastru, să fie verde… caută, că trebuie să aibă…
În timp ce se contura deja o mică dizertație în materie de odorizant de toaletă, îmi vine rândul. Mă uit la fetiță, îmi imaginez că o prinde Revelionul la coada aia și o invit în fața mea:
— Te rog, vino înaintea mea. Ai un singur produs, nu are rost să aștepți. Le rugăm pe doamne să înțeleagă…
Fata se apropie timid, casiera îi ia produsul și îl scanează. Eu rămân să gestionez partea vocală a situației, care începe imediat să se desfășoare:
— Păi da, că noi suntem invizibile, stăm ca fraierele aici! Pe noi nu ne întreabă nimeni dacă suntem de acord!…, vocifera tare doamna care rămăsese la coadă.
Fata pleacă, îmi mulțumește încă o dată. Casiera începe deja să-mi scaneze și mie produsele. A fost chestie de un minut. Doamna o ținea lanț cu reproșurile. Eu zâmbesc și îi cer scuze. Degeaba, că mi-a zis-o:
— Halal educație! Îi învățați așa, nesimțiți, de-aia au ajuns toți niște pramatii! Să stea să aștepte, că de-aia e coadă! Că și noi când eram mici... nu comentam… ne mai și luam una după ceafă...e heee...
Din fericire, bonul meu a fost emis exact la timp, am plecat cu ecoul doamnelor pe fundal. Cealaltă nici nu se întorsese cu odorizantul... Bine că nu m-am împiedicat toată ziua!
Ajung la centrul educațional. La intrarea în clădire, doamna de la curățenie dă cu mopul… destul de multă lume intră și iese. Oamenii salută, ocolesc pe cât posibil, doamna dă din cap răspunzând tacit și își vede liniștită de treabă.
În fața mea, se nimerește un băiețel cu ochelari, la vreo 10 ani care se oprește puțin, intimidat de podeaua udă. Se uită ezitând la mop, la doamnă, la podea de parcă aștepta o confirmare, ceva de genul „e în regulă, poți trece”. Genul acela de copil stresat să nu deranjeze.
Dar în loc de empatie, vine replica tăioasă:
— Hai odată, ce-ai rămas așa statuie? Treci, că oricum dau iar în urma ta! Offf...
Trece copilul roșu la față și grăbind pasul.
Toate episoadele astea, într-o singură zi, unul după altul.
Mesajul pe care eu l-am înțeles, este acesta: nu degeaba se spune că e nevoie de un sat întreg pentru a educa un copil. Fiecare dintre noi, în fiecare interacțiune cu un copil, contribuim cumva la felul în care acel copil va înțelege lumea.
Le predăm lecții despre respect, comunicare, politețe, răbdare și empatie… sau exact opusul.
Copiii învață foarte mult din atitudinea noastră, care în fond le modelează comportamentul și dezvoltarea. Lumea în care vom trăi mâine cu toții este, de fapt, suma acestor gesturi mărunte pe care noi le facem astăzi față de copii. Ce le ,,predăm" noi generațiilor tinere?
Să dovedim înțelepciune!
