Miruna avea 6 ani și era în grupa mea, într-o școală de tip Montessori. Purta cercei mici, cu fluturași prinși cu șurub.
Într-o zi a ieșit din toaletă plângând: încercase să-și prindă părul, iar o șuviță se agățase de cercel și îl desfăcuse. Cercelul fusese recuperat, însă șurubul căzuse pe gresie și dispăruse.
Am căutat cu atenție câteva minute bune, dar fără rezultat. Până la urmă, Miruna s-a liniștit, a înțeles că șurubul poate fi înlocuit și că va putea purta cerceii în continuare.
Au trecut două zile. Podeaua fusese spălată de mai multe ori, iar toaleta fusese folosită de multe fetițe.
La un moment dat, Miruna ne-a strigat din toaletă, tremurând de fericire!
Șurubul cercelului strălucea pe gresie, la vedere, ca și cum abia căzuse. Era imposibil să nu-l observi. Bucuria ei era uriașă: îl regăsise.
„Ce noroc! Ce noroc!”, repeta, convinsă că de data aceasta va avea grijă de el și nu îl va mai pierde niciodată.
L-a ridicat cu mare atenție, l-a ținut în palmă, a pus o picătură de săpun lichid peste el și a vrut să-l clătească.
A fost suficient un jet mic de apă ca șurubul să alunece, să se învârtă o clipă în chiuvetă și apoi să dispară în scurgere, sub ochii ei, definitiv!
Într-o secundă, fericirea s-a transformat într-o suferință profundă. Miruna a început să plângă isteric, să urle de suferință, cu lacrimi mari, grele, repetând obsesiv:
„De ce? De ce l-am mai găsit dacă l-am pierdut?”. Era durerea autentică a pierderii, acel gol brusc din stomac pe care îl simțim cu toții, indiferent de vârstă.
Nimic nu părea să o calmeze. Și atunci, una dintre ajutoarele mele, o tânără aflată la început de drum în învățământ, dar cu o vocație reală, i-a spus, cu multă blândețe:
„Miruna, asta înseamnă un singur lucru: așa a fost să fie. Dacă avea un microb pe el și îl puneai la ureche? Poate era rău... Poate norocul tău a fost de fapt că a ajuns în chiuvetă. Șuruburi ca acesta se găsesc peste tot. Poate vei avea unul chiar mai bun. Ai încredere!”
Au trecut câteva secunde. Miruna a procesat cuvintele, s-a liniștit și și-a revenit complet.
Dincolo de lecția personală și de admirația pentru colega mea, am realizat încă o dată cât de mult contează cuvintele în relația cu copiii. Cât de puternice sunt.
În momentele lor de furtună emoțională, nu au nevoie să fie certați, ironizați sau grăbiți să „le treacă”. Au nevoie de prezența și implicarea noastră. De cuvintele potrivite.
După acest episod, Miruna și colega mea „s-au lipit” una de cealaltă. Chimia dintre adult și copil contează enorm pentru dezvoltare, la școală, dar mai ales acasă. Cu toții am auzit despre atașamentul care trebuie construit și cât de important este, mai ales peste câțiva ani, în perioada adolescenței.
Cuvintele sunt puternice, pot răni. Folosiți cuvintele pentru a vindeca! Pentru copii, ele pot face diferența dintre o rană și o lecție de viață.
