Printre drumurile pe care le-am avut de făcut, m-am oprit la o prietenă, la serviciu, să rezolvăm ceva. O clădire de birouri, cu un spațiu drăguț pentru întâlniri.
La plecare, îmi spune că vine să mă conducă până la ieșire. Că au locul de fumat chiar la intrarea în cladire, în aer liber, și, dacă nu mă deranjează, mai putem sta împreună cinci minute de vorbă.
Accept. O bat, din nou, la cap să se lase de fumat, cum a promis. Îmi promite, din nou, că „de mâine”. Zâmbim amândouă. Știm amândouă povestea...
Lângă noi, la următoarea intrare, era un magazin. De o bară metalică din exterior era legat, cu lesa, un husky. Aștepta liniștit. O frumusețe! Nu lătra. Se uita în jur cu privirea aceea albastră, tăioasă și inteligentă.
Iese o doamnă din magazin, lasă căruciorul și se apropie de câine. Îi spune ceva pe un ton dulce. Câinele, numai ochi și urechi, dând ușor din coadă. Doamna scoate o caserolă de carne, o desface și începe să-i arunce fâșii de piept de pui crud. Câinele le înfulecă pofticios.
Spun, mai mult pentru mine, că mi se pare interesant că îi dă carne crudă. Prietena mea îmi explică despre rasă, că husky sunt obișnuiți cu astfel de alimentație, că nu e neapărat ceva neobișnuit.
Îl priveam amândouă, admirându-l cuminte, așteptând să-l vedem dezlegat și plecând în toată splendoarea lui, alături de femeie.
Doar că scena s-a rupt brusc.
Un domn iese din magazin, gesticulând și vorbind tare:
- Doamnă, vă rog frumos, cum vă permiteți să-i dați? Chiar nu vă trece prin cap să întrebați înainte?!
Doamna își pune cumpărăturile pe umăr și pleacă în grabă. Se uită peste umăr, zâmbește ușor, parcă sfidător. Domnul rămâne lângă câine, vizibil supărat:
- Doamne ferește… se trezesc așa, hrănind câinii altora. Știți de câte ori am ajuns cu el la veterinar? A primit salam, dulciuri, tot felul de porcării…
L-a dezlegat și au plecat împreună.
Sper că a fost bine câinele până la urmă, îmi doresc asta din inimă și povestesc pentru că e important de subliniat că nu avem voie să oferim nimic, nici câinilor altora, nici copiilor altora, fără acordul clar al celui care răspunde de ei.
Amintesc și de copii, pentru că am văzut de multe ori situații în care erau serviți cu prăjituri de casă în parc, de femei bine intenționate, iar mamele lor săreau ca arse din cauza unor alergii. Alte vremuri, știu...
Intențiile bune în prezent nu țin loc de responsabilitate. Un gest „drăguț” poate deveni o problemă medicală, poate însemna o noapte la urgență, cheltuieli, dureri de cap și de suflet pentru cineva.
Respectul începe acolo unde ne oprim o secundă și întrebăm: „Este în regulă să-i dau asta?”
Într-o lume în care toți credem că știm mai bine, poate cea mai matură formă de grijă și de respect față de cei din jur este să înțelegem că nu tot ce putem face e și dreptul nostru să facem.
