Am fost să depun o cerere, alături de oameni de toate felurile. Printre ei, o fetiță blondă, cu ochi ca două mărgele, îmbrăcată într-o geacă roz, o păpușă de vreo patru anișori, care își însoțea mama.
Fetița era vizibil plictisită, un lucru firesc pentru un copil de vârsta ei, într-un astfel de loc. Mai ales că stăteam acolo de ceva timp... Nu deranja tare, dar se mișca mereu, atingea când un dulap, când un pix, iar la un moment dat, o doamnă cu ochelari pe nas și voce gravă îi atrage atenția să nu mai pună mâna pe lucruri, uitându-se spre mama sa, ca spre ultimul om.
Mama, deja tensionată, ridică imediat tonul și o ceartă pe fetiță:
— Ți-am spus să stai locului!
Micuța, rușinată, îi cere mamei unicornul din geantă. Mama îi răspunde tare, astfel încât să audă și doamna cu ochelari:
— Nu! Pentru că nici tu n-ai fost cuminte!
Femeia cu cohelarii pe nas zâmbește satisfăcută, cu privirea în foi.
Atât a fost nevoie ca fetița să izbucnească în plâns, cu lacrimi mari, de crocodil, cerându-și unicornul. Mama, din orgoliu, n-a mai vrut să-i facă pe plac, ar fi însemnat, în ochii celor din jur, „să cedeze”. Dar privirile oamenilor o judecau oricum în tăcere și cred că mereu întâlnim oameni care fac asta, indiferent de modul de reacție.
Cineva cu expresie blândă a încercat, cu bună intenție, să-i distragă atenția copilei, să o întrebe ceva. Mama, însă, a intervenit ferm:
— Vă rog, lăsați-o să plângă, dacă nu a fost cuminte!
Aș vrea să le spun părinților care se regăsesc în astfel de situații, cu toată înțelegerea, că asemenea momente pot fi prevenite. Când urmează drumuri lungi, cozi, sau contexte plictisitoare pentru un copil mic, este bine să anticipăm nevoile sale firești.
Copiii de vârstă preșcolară au o capacitate redusă de a aștepta și o nevoie mare de stimulare și interacțiune.
O pagină de colorat, o jucărie mică, o conversație interesantă sau o simplă implicare în ceea ce se întâmplă („Uite, doamna de la ghișeu scrie, mai durează cinci minute, apoi mergem acolo...”) pot face minuni.
Dacă totuși momentul de criză apare, distragerea atenției este o strategie eficientă și blândă.
Cert este că mereu copilul are nevoie să regăsească în mamă un reper de calm, o sursă de echilibru și înțelegere, nu de tensiune și conflict, chiar dacă intenția e bună. Mama ar fi bine să nu se lase influențată de presiunea celor din jur, atunci când aceasta este exagerată.
Un copil mic care plânge, protestează sau „nu stă locului” nu o face din răutate sau răsfăț, ci pentru că nu are încă dezvoltate mecanismele de autoreglare emoțională. Acestea se formează prin relația cu adultul, mai ales prin modul în care părintele îl ajută să-și recunoască, tolereze și gestioneze emoțiile.
A-l certa, a-l rușina sau a-l priva de ceva dorit în momentele de tensiune nu-l învață disciplina, ci frica, frustrarea și neputința. În schimb, răbdarea, empatia, comunicarea clară și anticiparea sunt cheile unei educații sănătoase.
Copilul învață cel mai bine din exemplul calmului nostru, nu din ecoul frustrării noastre sau din lupta de orgolii.
